Se zbat aripile albe sub văzduhul înserat, pe de-asupara casei

Şi o tristă amorţire se întinde peste sat răscolind frunzişul,

Porumbeii legănaţi de zări albastre cuibul n-au lăsat

Şi acum vegheză singuri poarta veche, pragul ros şi acoperişul.

Iarba verde din ogradă îşi apleacă ostenită trupul către lut

Tremurînd a disperare în lumina palidă a apusului de vară

Şi îngînă-o doină bătrînescă despre-un fiu demult pierdut

Şi-o măicuţă, stinsă, de-aşteptarea lui o viaţă, la ferestră.

Chipul casei, vestejit de ninsori şi soare, siniliu priveşte peste gard,

Două ferestruici albastre rătăcesc, uşa cu lăcată strînsă odihneşte,

Iar de-asupra oalelor stricate stoluri ratăcesc şi aripi se zbat,

Însă pacea, în tăcuta asfinţire-a  unei zile-n cîmp, nu-i găseşte.

Și se pierd prin lume fiii de plugari, și se las doine și pămînt,

Tot ce-a fost mai sfânt de Dumnezeu lăsat, se destramă,

Și slăbesc în suflet rădăcini adînci de-un veac

Numai stoluri albe, triste pe-înserat, să ne-întoarcem înapoi ne cheamă.