Oras bacovian

De brumă rece dimineața împietrise,

În haină fumurie orașul se trezea

Și genele ei văruite-n toamnă

Surpau poeme cenușii peste șosea.

Metalice ecouri loveau văzduhul,

Funebru zorii ridicau lumină

Era orașul un preludiu morții

Și-un vals de neagră serpentină.

Femeia

Părea o figură de ceară

învăluită în mătase moi,
și razele soarelui
păreau menite de univers
să-i scalde chipul în argint și aur
în dimineți…
Avea părul de culoarea apusului
ce împrăștia mireasmă de roze…
trăsăturile fine ale chipului
o înălțau până la leagănul
îngerilor de mai
Printre genele ancorate deasupra
mării din ochii ei
licureau frumuseți divine
care înfiorau
foile romanticilor…
Privită în profunzimea
subtilității exterioare
adâncurile ei
rămâneau șterse,
neânțelese,
tulbure…
Și astăzi acest farmec de ceară
topește ghețarii polari,
însă când își ridică
pleoapele către
zori,
vazduhul citește
în privirile ei
frumusețea nealterată a
întregului suflet omenesc
și poezia albă a
eternului…
Îngerii s-au aruncat în ploi,
și-au lovit pieptul de pământul mut
ca să lase aripile
femeii…
Ea știe unde va duce
vântul mâine
alba pornire a
dimineților…

Rugăciuni în taina nopții
Se răsfrâng peste pământ,
Din a cerului iubire
Am primit și eu mormânt.
Și pășesc hoinar, aievea
Printre umbre, amintiri: 
Am în suflet teii galbeni
Și-un noiembrie-n priviri.
Nu mai sunt decât lumină,
Numai cenușiu și lut,
Plămădesc o viață albă
În sicriul rece, mut.
Mă sufoc de grea țărână,
Sună trist un corn afară,
Sunt din veșnic o fărâmă
Care printre umbre zboară.
Port scântei în gânduri moarte
Și vorbesc cu huma rece,
Iar de-asupra plouă iarăși,
Iarăși timpul veșted trece.
Nu mă mai ajunge viața
În țărâna de mormânt, 
Am rămas doar oase și,
Doar o palmă de pământ.

 Mă destram în noapte pe nisipul rece,

Norii-mi curg pe umeri, valu-n doruri trece.

Cioburi de lumină sparg cortina nopţii,

Cern în mâini văzduhul condamnându-l morţii.

Ţărmul sfarmă valul risipindu-mi gândul,

Cu privirea moartă te-aştept nopţi de-a rândul.

În tăcere albă zorii se adună,

Fulgii cad pe buze, glasul tău răsună.

Se şterg umbre. Marea-mi dezgoleşte faţa,

Fără ochii tăi nu ştiu dimineaţa.

Îmi îngheaţă pleoapa. Rătăcesc în mine,

De când tu te-ai dus am rămas ruine.

Raza sparge cerul. Perne sus foşnesc;

Chiar şi după moarte jur să te iubesc.

Lira mării strigă. Orizontul ninge.

Refuz viaţa dacă nu te pot atinge.

...

În adâncul deznădejdii cad, 
...iar fulgii după geam mă strigă

Şi urme negre las pe-omătul alb,

Desculţă-s, 
frântă-mi sângerează o aripă...

Se-ntind la nesfârşit troiene somnoroase,

Ecouri desluşesc din cer căzând,

A sânge rece pământul amiroase

sub tălpi
 şi stau,

aştept ceva...
şi plâng.

Primii zori

Hotarul dintre ani subţie pânza 

Pe care zi de zi pictăm vecii:
Însă atâta nemurire se întrece
Pe şesul roşu, lanuri şi prin vii.

Măsura timpului omoară armonia
Dintre atâtea vise şi atâtea primăveri,
Încât în toamne, anual reducem
Suflarea vie-n depresive aşteptări.

E-un drum bătătorit de mii de secoli
Pe care azi păşim cu fruntea sus,
Cu toate că nu ştim nici unde-ncepe,
Nici unde se înalță un apus.

Şi numai cerul îşi trădează disperarea
Chemând destine spre înaltele potoape,
Mai speră azi albastrul-n deşteptarea
A sufletelor desacralizate.

Şi-n toată-nvălmăşeala cenuşie,
În care respirăm doar efemerele valori
Nu observăm adevărata viaţă
Pe care Domnul ne-a prezis-o în primii zori.

Amurg de toamna

                                                                                    Amurg de toamnă, ostenite raze

Se risipesc hoinar prin vii bătrâne;
O palidă-nserare printre frunze
Se-aşează trist peste cetatea din ruine.

Se şterg nuanţele sub cerul sângeriu,
Se-aprind gutuii de atâta aşteptare,
Iar din nisipul anotimpului pustiu
Se-aştern cărări între gutui şi felinare.

Şi timpul dezgolit până la ramuri
Îşi tremură secundele prelung
Încât, uitând masura dintre toamne
Printre văzduhuri moarte aş putea să mă arunc.

Sonetul marii

Se ruinau castele de nisipuri

Pe țărmul unui tropic ancorat,
Cu pensule albastre și maro,
Pe-o pânză din bumbac sintetizat.

Se varsă spume peste stânci cioplite
De unduiri nătânge de creion
Și se îneacă-n nemurire bleu
Doi nori, seninul, stratul de ozon.

Și zboară albatroșii cu aripi de ceară
Încât, se-aseamănă cu zeii exilați
Care caută drumul întoarcerii.

Și se arată păduri virgine
Dincolo de culorile împrăștiate,
Dacă înveți să citești marea.

Zidiri de lumina

se surpă zidiri de lumină

sub pleoapa de cenuşă gri

şi geana încet, tremurândă

învață în zori a muri...

tăcut adie a moarte

pupila-mi ţintită spre cer

şi-n ruga-i, atât de aproape

simt pieirea-n întinsul rebel.

Nimicul pluteşte în aer,

respir aroma-i la nesfârşit;

de plumb se făcuse pământul

când ochii spre el am ţintit.

iar plugul zadarnic grăbise

să se-adâncească în arătură

seminţa n-avea să rodească

uscatele lacrimi căzură...

Fenomen existential

Mă simt un meteorit de lumină

înaintând spre pământ

(care seamană cu o portocală alterată)

și stratul de ozon

(cu iz planetar de moarte)

îmi perturbă zborul printre stele,

flacăra aprinsă este supusă atracției universale

și oricât nu aș încerca

să-mi restabilesc gravitația

între cele două medii diametral opuse,

simt că anotimpul existențial

mă apropie involuntar

de pământul devorator

de meteoriți.